Incheiasem postul trecut cu o intrebare: eu despre ce fac licenta? Pana la urma s-a dovedit ca tot postul anterior continea si raspunsul: despre Facebook si impactul sau asupra individului de rand... adica impactul retelelor sociale si a blogosferei asupra individului, dar am sa pun accentul pe feisbuc.
Imi faceam griji de bibliografie.... am gasit 3 e-books
plus alte 4 titluri de carti cu si despre Facebook si alte retele sociale. Hmmm, viitorul suna bine!

Ne apucam de treaba, deci ne auzim peste alte cateva luni.





Dependența de Facebook m-a făcut să-mi pun anumite semne de întrebare în legătură cu sănătatea mea mintală. L-a pus pe gânduri și pe prietenul meu când a văzut câte știu despre toți și toate. Pentru binele nostru mi-am șters contul, iar spre mirarea mea chiar nu i-am dus lipsa, așa cum duc lipsa unei țigări de dimineață.
Acum întrebarea mea e dacă nu cumva am să devin o ”înapoiată” pentru că nu am acces la ultimele noutăți, ultimele bârfe, nu mai știu cine cu cine ( nu ) mai este, nu mai aflu dacă anumiți profesori de la mine au ”murit” sau nu din cauza otrăvurilor găsite în mâncarea de la cantină....
Am să-mi fac propriul [ass] book.com și am să fiu eu împotriva lor!

Lăsând gluma la o parte, eu pe ce temă îmi fac licența? Idee am, profesor nu.



Mă gândeam zilele trecute să declar mort blogul. Nu prea postez, nu prea mai postez. Poate am o viaţă prea plictisitoare pentru a fi împărtăşită cu voi, poate nu vă captez atenţia, poate că... poate că.
Am primit zilele trecute, pe mail, o scrisoare de-a lui Cărtărescu adresată bucureştenilor. Motiv pentru care mai postez ceva şi amân înmormântarea blogului:






Mircea Cărtărescu: "Stimaţi bucureşteni, de curând, sunt iarăşi unul dintre voi. Mi-a fost dor de oraşul meu natal, mi-a fost dor să aud din nou vorbindu- se româneşte în jurul meu.
Când eşti departe, parc-ai fi dus pe lumea cealaltă: cei de-aici parcă abia aşteptau să ieşi din jocuri (pot număra pe degete mesajele şi telefoanele pe care le-am primit din ţară în cele şase luni cât am locuit la Berlin ), cei de-acolo te tolerează câtă vreme nu intri în jocurile lor... Nu mai eşti aici şi nu eşti nici acolo, iată soarta celui care trăieşte printre străini. Sau, dacă vreţi o definiţie mai amuzantă a emigrantului:emigrant e cel care nu mai are nimic de pierdut în afară de accent... Multe mituri româneşti -şi nu numai - despre Germania ca ţară unde totul merge ceas şi unde toţi oamenii sunt oneşti s-au cam perimat de la unificarea cu RDG-ul, dar mai ales în ultimii câţiva ani.
Nemţii nu mai sunt ce-au fost, şi ei sunt primii care o recunosc. Am mai stat şi acum zece ani în Berlin , timp de un an şi jumătate. N-am văzut atunci metrouri aglomerate şi mergând aiurea ca acum, nu s-a întâmplat să fim daţi cu toţii afară din vagoane şi poftiţi să luăm autobuzele.
Era inconcevabil pe-atunci ca un tren să aibă douăzeci de minute întârziere, aşa încât să pierzi legătura şi să stai o oră într- o gară îndepărtată. Ce mai pot spune despre faptul că n-am reuşit să-mi instalez, în cinci luni, un simplu post telefonic? Că la plecarea de unde am locuit am avut de plătit pentru televizor şi internet, fără să mi se spună în prealabil, aşa că am avut o mică surpriză de rămas-bun? Că peste tot am fost încărcaţi cu tot soiul de cheltuieli suplimentare? Că am avut o asigurare medicală care nu ne-a plătit nimic, deşi ar fi trebuit să ne plătească? Sau că oamenii cu care-am lucrat - cu excepţia studenţilor- s-au purtat cu mine ca nişte automate care-ţi întind mâna doar dacă scrie undeva că aşa trebuie?
Iar la ieşirea din Berlin (trebuia să le fotografiez, că acum chiar n-o să mă creadă nimeni) am dat, probabil în premieră în viaţa marii naţiuni germane, de gropi în asfalt, rude apropiate ale celor cu care-aveam să mă-ntâlnesc mai în jos de Valea Oltului şi apoi peste tot în Bucureştiul iubit. Şi prin gropile astea berlineze fac legătura cu partea a doua a articolului, care vorbeşte despre jalnicul nostru oraş şi despre noi, locuitorii lui.
Oricât s-ar fi stricat Germania , Bucureştiul rămâne la fel de şocant la întoarcere. Îţi vine să te spânzuri din primele zile. Nu-i vorba numai de gropile de primăvară, nici de hârburile de clădiri care stau să cadă pe tine şi care fac din Bucureşti una dintre cele mai urâte privelişti de pe pământ. Nu-i vorba nici măcar de circulaţia haotică şi periculoasă moment cu moment.
E vorba despre oameni. Bucureştiul pare locuit de oameni bolnavi, care-şi duc suferinţele pe picioare. E şocant cât de lipsite de culoare sunt feţele celor mai mulţi inşi pe care-i vezi prin oraş, ce expresii teribil de triste pot avea ochii lor, cât de diforme le sunt trupurile. Oameni chinuiţi, extenuaţi, hingheriţi dintr-un loc în altul, hrăniţi prost, dormiţi neîndestulător.
Când ai văzut o bucată de vreme numai oameni normali şi destinşi, eşti uimit de cât stres pot suporta concetăţenii tăi. N-ai cum să nu le ierţi izbucnirile isterice: la ce să te aştepţi de la nişte oameni cărora oraşul ăsta le mănâncă zilele şi nervii? Doar când te întorci dintr- o ţară normală - cu toate păcatele ei - îţi dai seama de adevărata tragedie a României: că, de fapt, locuitorii ei nu sunt nici mai bogaţi, nici mai fericiţi, nici mai sănătoşi decât înainte, că duc tot o viaţă mizeră într-o ţară de mâna a doua, şi asta după douăzeci de ani de democraţie.
În plus, tot Bucureştiul miroase puternic a carburanţi, mult peste ce "parfumuri" citadine am întâlnit în toate capitalele pe unde am trecut. În plus, n-ai unde parca o maşină. În plus, nu s-a făcut nici un metru în plus de metrou faţă de ce ne-a lăsat răposatul. În plus, nimic nu merge decât cu opinteli şi daruri, ca la porţile Orientului. În plus, în plus, în plus...
Şi, cum paradoxul cel mai uimitor este că un votant alege un partid cu atât mai retrograd şi mai dăunător bunăstării sale cu cât el însuşi e mai nevoiaş, noi, bucureştenii, spre ruşinea noastră, ne-am degradat şi politic.
Dintr-un fief al democraţiei care ţinea piept, alături de Transilvania şi Banat , agresiunii pesediste, ne-am transformat în ultimii ani în voievodatul lui Vanghelie.
Pentru ca tristeţea oraşului nostru să fie deplină."

Nimic nou sub soare... tot ceea ce ne zice el aici, noi o trăim zilnic, o simţim pe pielea noastră, în plămânii noştri.

Ce vă pot zice? Plimbare plăcută în parcurile din Bucureşti....

"Publicitatea psihodinamică sau sugestivă: se adreseazã structurilor profunde ale psihismului individului şi face frecvent apel la principiile şi mecanismele psihanalizei. Cel mai adesea produsul/serviciul (marca) comunicate prin acest tip de abordare publicitară fie urmăresc să satisfacă principiul plăcerii, permiţându-i consumatorului să obţină un anumit tip de satisfacţie, fie îi facilitează evitarea unei situaţii psihice neplăcute prin evacuarea din aparatul psihic a unei tensiuni specifice."

Hmmm... v-am pus link-uri către reclamele ce mi-au trecut prin faţa ochilor citind textul de mai sus.... După această definiţie a publicităţii mi-am luat o pauză de 4 ţigări ca să-mi revin.

Eram în clasa a 10-a şi susţineam cu tărie acţiunile Salvaţi Copiii, Galaţi. Eram o voluntară dornică de a ajuta copiii cu probleme de orice fel. Atât de mult vroiam să-i ajut încât am ajuns să joc într-o piesă scrisă de Victoria Dicu. Oricât de bine ar fi fost scrisă piesa, eu nu mai urcasem pe o scenă niciodată şi nici nu vorbisem în faţa unui public... poate doar la grădiniţă, la serbare, când recitam poeziile lui Coşbuc.
Piesa se numea "Libertate" şi surprindea 4 situaţii tragice în care ajung copiii. În roluri principale au fost: Victor- invalid în urma violenţei domestice, Ioana- alcoolică în urma abandonului, Maria- victimă a traficului de fiinţe umane, Paul- victimă a drogurilor în urma cărora a contactat HIV. Eu am fost Ioana. Când mi-am citit prima dată rolul mi se făcuse pielea găină. Mi-am zis că nu pot să scot în evidenţă suferinţa, sufocată în alcool, a unui copil de 15 ani. Am avut repetiţii peste repetiţii şi niciodată nu eram mulţumită de mine. Vichi ne-a încurajat cât a putut, până la un moment dat. Ne-a pus să vorbim cu creioane în gură, în faţa oglinzii. După această ultimă repetiţie, cu prima ocazie când am jucat, mi-am intrat atât de bine în rol încât râsul isteric venea din suflet, iar lacrimile îşi făceau loc pe obraji. Eram Ioana. Am fost prin 2 licee şi 2 şcoli generale.
De public mi-a fost cel mai frică, dar publicul a fost cel care ne-a încurajat cel mai mult! Aplauzele de final au fost cea mai mare răsplată pe care o puteam primi. Mai jos vă pun scena. "Invalidul nenorocit" e Victor, el vorbise înaintea mea şi eu, prin intermediul monologului, îi răspundeam.
Enjoy :

Ioana (înconjurată de sticle de alcool, având una în mână din care bea) : Eşti doar un invalid nenorocit!(râde isteric în aburii alcoolului). Eu îl înţeleg pe tatăl tău (bea)... Când bei lumea e altfel, când bei te simţi minunat (bea). Prietenii te respectă şi eşti mult mai uşor acceptat în grup… Alcoolul îmi dă ce nu mi-ar putea da teatrul tău ieftin, îmi dă fericire, fericire şi visare!... Uneori vărs. Vărs şi beau din nou… Ei, şi!!! Fac loc unui alt colţ de fericire… Vezi sticla asta?... Vedeţi sticla asta? E singura mea familie. Ai văzut vreun animal beat?... Nu! Pentru că tu crezi în vise. Eşti doar un invalid idiot ce crede în vise!... Un animal nu bea pentru că nu are părinţi care să-l părăsească. El e ocupat să supravieţuiască… Eu beau să uit de cei ce m-au părăsit. Şi când beau uit chiar şi de foame. Mi-e foame de întrebări… Mi-e sete de o SINGURĂ ÎNTREBARE (bea) : Mamă, Tată, de ce nu m-aţi aruncat la groapa comună a avortului? De ce m-aţi părăsit în lume, în lumea asta ce crede că e diferită de tine, în lumea asta ce nu-i decât o cloacă mare?... Părinţii mei?... ALCOOLUL (râde crunt)M-am lăsat adoptată de el!!! (se întoarce pe scaun, cu spatele la public, îşi pune mâinile la urechi şi se leagănă îngânând ceva nedesluşit)

Hai că-mi fac curaj şi ataşez afişul. Din cauza acestui afiş şi a artistului m-am apucat de poze şi photoshop (măcar un afiş de Doamne ajută să fiu în stare să fac).













...abia peste 10milioane de ani. Vă spuneam în postul anterior ceva despre explozii de raze gamma. Eh uitaţi că, la 5 zile după postarea mea, astrologii au aruncat bomba.
Presupunând ca aţi citit articolul va urez somn uşor şi vise plăcute.
O să muriţi de gripă porcină, cancer, singurătate etc. până atunci!

Vreau să încep printr-un călduros La Mulţi Ani şi-mi pare bine să vă am şi anul acesta alături! Sper ca toate împlinirile din anul ce abia a venit să se dubleze faţă de cele din 2009 (ce, numai taxele şi preţurile să se dubleze!? :)) ).
Postul acesta s-ar adresa anului/filmului 2012, anul în care vine Sfarsitul după cum au prezis Mayasii, Nostradamus şi Urania ;)). Am văzut şi filmul... am rămas cu un gust amar:
  • Ajunşi în mileniul 3, noi nu avem altă variantă de salvare a lumii decât cu o flota de arce à la Noe; Dacă nu vine potopul, ci va fi o erupţie imensă de lavă bazaltică, atunci pe unde veţi pluti? Sau dacă va fi o explozie de raze gamma (ceea ce e mult mai probabilă şi mai apropiată decât schimbarea Polilor) cum vă veţi salva familia şi câinele? Nu uita de cizmele pescăreşti, vesta de salvare şi undiţa (că cine ştie ce poţi pescui);
  • Încercăm să salvăm câte două exemplare din fiecare specie de vieţuitoare de pe Pământ, dar ştim foarte bine că o specie nu se poate procrea din doar 2 exemplare (doar nu credeţi povestea cu Adam şi Eva, nu?);
  • Un adevăr crud, dureros: ai şansa să trăieşti doar dacă ai miliarde de euro (nu dolari) în contul bancar din Elveţia sau dacă eşti "Superman" ( aka John Cusack). Comentarii la adresa filmului aş avea mult mai multe, dar mă cam grăbesc să-mi construiesc bărcuţa;
La urma urmei mă întreb dacă specia noastră trebuie/ merită salvată. Noi suntem atât de egoişti încât tot ce descoperim în lumea asta e doar ca să putem vinde mai apoi (să ne iasă şi nouă de o vilă, nu). Până acum, de când există Pământul, au existat 4 extincţii în masă, natura mereu şi-a revenit, a reînviat. Care este scopul nostru până la urmă? Dacă ar axista 100.000 de mii de oameni care ar supravieţui presupusei Apocalipse din 2012 cu ce ar veni nou? Ar învăţa să convieţuiască cu lumea înconjurătoare? Ar învăţa să aibă grijă de sufletul său, de cei din jurul său şi abia la final de buzunarul său?
Nah, mă puteţi critica cât vreţi, cu cât mă gândesc mai mult la noi, oamenii, cu atât mi se face mai scârbă. Nu zic ca aş fi diferită de restul, pentru că nu sunt şi nici nu aş avea cum.
Până data viitoare aveţi grijă cu cine şi ce faceţi. Gandiţi-vă ca ar fi ultimii 2 ani din viaţa voastră! Cum îi trăiţi?Imagine de aici

Avem următoarele discuţii virtuale:
1. ea (11/10/2009): buna
simm: hey
ea: pls poti sa mi spui si mie daca s au dat cupoanele pt tren?
ea : :)
simm : habar n-am
ea: la fel sunt si eu
ea : nu stiu nimic de treaba asta..

2. ea(11/12/2009): buna esti la engleza?
simm: nu, sunt la franceza
ea: aa, oki
ea: ms
ea: si maine avem comparata?
ea: maine dimineata?
simm : nu stiu despre e vorbesti
simm : tu in ce an esti?
ea: 2
simm: chiar nu stiu despre ce vb
ea: nu esti la litere cu mine ...sau te confund
ea: k e posibil
ea: ?
simm: nu sunt
simm: sunt la snspa
ea: oki
ea: te am trecut intr un grup gresit
ea: scuze
simm: ok, nicio problema

3. ea(5/24/2010): sal
simm : hey
ea: stii ceva de cupoanele pt tren?
ea: au inceput sa se dea?
simm : m-ai mai intrebat asta
simm : nu stiu
ea: stiu dar acum 1 sapt
simm : nu ma intereseaza cupoanele
simm : intreaba pe forum
ea: ok ms esti super amabila
simm : da' tu n-ai un sef de grupa pe care sa-l intrebi? de ce ma tot inrebi pe mine
ea: daca tot te am mai intrebat nush de ce nu mi ai spus de la inceput ca nu te intereseaza
ea: hai ignore ca esti ca, de la tzara probabil si ink nu te ai obisnuit cu capitala..nu prea stii ca la COMUNICARE sunt oameni COMUNICATIVI


În primul rând tipa respectivă mi-a dat add, dar niciodată nu mi-a zis cine şi de unde e. În al doilea rând nici ea nu ştia cu cine vorbeşte, dar mă întreba de cupoanele de tren. Cupoanele de la litere sau fcrp? Normal că nu am stat să clarific cu ea chestiile astea pe mess pentru că nu reprezenta un interes pentru mine. Iar la final şi-a dat seama că eu sunt "de la tzara". Recunosc că primii 5 ani din viaţă i-am trăit la ţară, dar ce treabă are satul cu Bucureştiul şi cu FCRP-ul? Nu din cauza asta o ignoram pe ea.
A fost ca un şoc pentru mine ultima discuţie cu fetişcana aia. Am s-o caut să vorbesc cu ea. Ar trebui să-mi explice cum stă treaba cu ţăranii şi comunicarea şi cum ar trebui să se facă "comunicarea" la sate.

Voi ăştia de la Mtv lasaţi-l pe M.J. să se odihnească în pace!!!
M-am săturat de M.J. şi "fanii" lui apăruţi peste noaptea de 26 iunie.... dar oare numai pe la noi se face aşa?
Îmi era foarte dor de melodia de mai jos.
video

Blogger Template by Blogcrowds